Megalo Meteoron. Veche de peste 600 de ani, marea lavră de la Meteora este probabil una dintre minunile pe care Dumnezeu le-a făptuit – prin oameni – aici, în inima Greciei continentale.
A petrece Sărbătorile Pascale pe stîncile “suspendate în aer (în cer)” (Meteora chiar asta înseamnă, “suspendat în aer”) poate fi unul dintre evenimentele care să marcheze viaţa unui creştin ortodox.
ÎNVIEREA. Cine acceptă provocarea are în primul rînd surpriza ca, după canonul sutelor de trepte ce trebuie urcate pînă la Marea Meteoră, să pătrundă într-un întuneric total. Mănăstirea, ca şi biserica (datînd din secolul al XVI-lea, cea iniţială, din veacul al XIV-lea, fiind demult distrusă), ca şi succesiunea de megaliţi pe vîrful cărora se afă alte lavre – Sfîntul Varlaam, Sfîntul Ştefan, Roussanou, Sfîntul Nicolae, Sfînta Treime – toate sînt ascunse în întuneric. Dar un întuneric ce nu va dura prea mult. O dată cu strigarea preotului, o dată ce rosteşti “Khristos Anesti!” (Hristos a Înviat!), totul se luminează. Iar pelerinii care au ales să îşi petreacă noaptea Învierii aici, la Megalo Meteoron, pornesc cu lumînările aprinse pe drumul pe care au urcat. Privită de pe terasa mănăstirii, această procesiune de lumini este fantastică. Şi, probabil, acesta este unul dintre puţinele locuri în care poţi trăi un sentiment uluitor: deasupra – luminile stelelor (după o ploaie măruntă, cerul s-a deschis, în miez de noapte); dedesubt – luminile lumînărilor, iar între ele – luminile artificiilor, nelipsite în ceas de sărbătoare, chiar şi aici, în inima “pietrelor hieratice” ale Greciei.Spuneam că este o experienţă rară şi uluitoare aceasta, a Paştilor, în lavrele Meteorelor. Şi asta pentru că, vreme de aproape şase veacuri, locul nu a fost deschis decît schimnicilor. Arareori, vreun creştin mirean – şi trebuia să aibă multă virtute într-însul pentru a i se permite asta – avea acces în acest spaţiu al schimnicilor. Mai mult decît atît, femeilor – ca şi la Muntele Athos – nu li se permitea accesul deloc.
Regina Maria Şi Marea Lavrå a Meteorei. Astăzi, lucrurile s-au schimbat puţin: turiştii dau năvală – însă nicicum nu se vor întîlni cu monahii, care au spaţiile lor private, bine delimitate în interiorul mănăstirilor. Unul dintre puţinele momente în care mireanul stă, în biserica de la Megalo Meteoron, alături de călugăr este acesta, al Paştilor. Călugării stau în faţă, lîngă altar. Apoi mirenii. Femeile în naos, în stînga, bărbaţii în dreapta. Fără să se atingă. Doar în ceasul sfînt, luminile lor se ating. Dar ştiu oare femeile care pot trăi azi miracolul Învierii în acest spaţiu cîndva interzis lor că o româncă le-a deschis calea? În urmă cu opt decenii şi mai bine, venind în Grecia, la nunta fiului său, Carol (viitorul Carol al II-lea), cu Elena, principesa greacă, Regina Maria a României a fost cea dintîi femeie care, ignorînd opreliştile, a decis să urce în nacela de sfoară la Megalo Meteoron. Şi, în ciuda credinţei că sfoara se va rupe, regina a ajuns teafără sus, dinaintea monahilor. E adevărat însă că au trecut alte cîteva decenii pînă cînd gestul ei să fie agreat (?!) de comunitatea monahilor de la Meteore.
In Jurnalul National din 29 aprilie 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu