Cuvântul "jertfă" pare anume făcut pentru a defini destinul Mănăstirii "Schimbarea la faţă" din Eschipolos (raionul Tatarbunar), localitate aflată pe malul lacului Sasâk, din Basarabia de Sud (Ucraina).
Cu vreme în urmă, la anul 1905, locul a fost cumpărat de la săteni de un anume Marin Sozon, pentru a-l da "jertfă" (danie) Mănăstirii "Cetatea" din Ismail. De pe întinsul ei, Sozon strângea "pâinea", "bucatele" (adică grâul şi alte roade), pe care le dădea monahilor de la mănăstire, conduşi pe atunci de stareţul Feodosie.
Mai târziu i s-a alăturat un alt om cu frică de Dumnezeu, Petru Ochişor. Încet-încet, zidire după zidire, aici s-a ctitorit o mănăstire, care mai înainte a fost de călugări. Cam tot pe atunci s-a descoperit în apropiere un izvor cu apă tămăduitoare, iar lumea a început să vină în pelerinaj aici.
După aceea, la vreme de război, ca să nu rămâie zidurile goale, au fost aduse călugăriţe. Măicuţele s-au îngrijit de viaţa aşezământului monahal până la ceasul când sovieticii au închis mănăstirea. Erau timpuri de prigoană pentru biserica ortodoxă...
INTRAREA ÎN POST
În anii aceia cumpliţi, la Eschipolos - al cărei nume vechi este Adâncata - mănăstirea a fost transformată în sanatoriu. O vreme aici au fost trataţi copiii cu diferite afecţiuni, apoi au fost aduşi alcoolicii, la dezalcoolizare.
În 1991, când s-a primit aprobare să se redeschidă mănăstirea, primele măicuţe venite aici au împărţit locul cu narcomanii: "noi cu rugăciunile, ei cu beteşugul lor", ne spunea maica stareţă.
Noi le-am găsit pe măicuţe pregătindu-se de post, bucuroase că au terminat lucrul la chiliile cele noi, la casa de oaspeţi şi la biserica mare (folosită pe timpul sanatoriului drept cantină pentru bolnavi). "În post, mâncăm cartoafe, fasole boabe, caşă (fiertură de hrişcă - n.n.), pepeni muraţi, curechi (varză - n.n.), pătlăgele. Dimineaţa se ia zavtra (micul dejun - n.n.), la ora 14:00 se ia obed (prânzul - n.n.), a treia oară - numai cine mai doreşte. Iar trei zile mâncăm numai pâne şi apă", ne desluşeşte maica stareţă care sunt restricţiile postului, la mănăstire. "Nu e cu de-a sila, fiecare cum poate..., mai ales că avem între noi şi maici mai în vârstă, care au 70-80 de ani". La bucătărie se face cu rândul, "fiindcă e lucrul cel mai răspunzător, că unul vrea cu sare, altul cu mai puţină...".
Mănăstirea, ne mai spune stareţa, are astăzi acareturile ei, monahiile lucrează la câmp ori se ocupă cu îngrijirea animalelor. De altfel, pe un avizier de lângă biserică enoriaşii sunt informaţi că maicile vând ouă şi lapte, "pentru că e nevoie de bani, ca să întreţinem biserica şi să ne ducem la bun sfârşit lucrul".
Salată de cartofi
Ingrediente: 500 g cartofi, sare, o ceapă, şase linguri de oţet alb de vin, piper, şase linguri de ulei de măsline, 250 g roşii, câţiva căţei de usturoi.
Preparare: Se fierb cartofii în apă sărată, apoi se fac piure. Ceapa se taie felii mai groase. Acestea se fierb împreună cu căţeii de usturoi tăiaţi felii în apă cu oţet, sare şi piper. Marinata rezultată se toarnă peste piure şi se amestecă, împreună cu uleiul. Se ornează cu ceapă, usturoi şi felii de roşii.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 11 martie 2009
joi, 12 martie 2009
marți, 10 martie 2009
"Viata inseamna moarte continua..."
I se spune "Pustnicul de la malul marii" si este cel mai mare teolog roman in viata. S-a nascut la 15 august 1913. Parintele Arhimandrit Arsenie Papacioc a fost sarbatorit ieri la Manastirea "Sf. Maria" de la Techirghiol.
Jurnalul National: Sfintia Voastra, ca om care v-ati dedicat existenta vietii spirituale, spuneti-ne: este religiozitatea, in chip natural, o componenta a firii umane?
Parintele Arsenie Papacioc: Dumnezeu este "Calea, Adevarul si Viata". Eu sunt crescut la tara, si aveam oi, si am vazut o oaie dand din picior si apoi culcandu-se. Si am vazut ca face asta inca o oaie, si inca una... Si am intrebat-o pe mama ce fac oile acelea? "Se-nchina, mama, se-nchina!", mi-a raspuns. Si-atuncea, eram marisor, mi-am luat seama si mi-am zis: "Oaia nu stie ca e oaie, ea traieste si e de folos. Si uite ca ea stie ca in toate exista un duh sfant. Dar eu, ca fiinta care stiu ca sunt om?!...". Si m-am pus si eu pe inchinat inainte de culcare. Aceasta este educatia prin exemplul miscarilor vietii. Natura are un duh si nu-l putem ignora. Uite, dumneavoastra nu e suficient ca m-ati cunoscut daca intalnirea noastra nu schimba ceva. De folos ar fi daca v-ati rupe nitel si pentru altul. Drumul asta este cel placut lui Dumnezeu. Daca spun lumii: "Iubiti-va vrajmasii!", simt oamenii frematand de parca le-as fi sagetat inimile. "Pana aici, Parinte! Asta nu putem face!". Dar nu conteaza ce zic oamenii despre tine, ci ce zice Dumnezeu. Si focul ia-dului are calorii mai multe... Si nici lumina n-are, ca e intuneric...
Spuneti-ne un cuvant de mangaiere pentru romanii din tara, dar si pentru cei care traiesc in afara granitelor...
Atat pot sa le spun: sa stie sa moara si sa invieze in fiecare zi. Am spus lucrul asta pentru ca viata inseamna moarte continua. Si sigur o sa ajunga vorba asta si la Preasfintitul Serafim de la Rosenberg, cu care sunt prieten. Nu se poate fara jertfa. Ca sa luminezi, trebuie sa jertfesti. Masura iubirii lui Dumnezeu este dincolo de inchipuire. Ne iubeste, dar asta nu inseamna ca putem sa speculam iubirea lui. Hristos ne-a dat exemplu prin propria viata. A murit, dar moartea lui n-a fost o tragedie. O tragedie - dar de o mare frumusete - e "Romeo si Julieta". Bernardin de Saint-Pierre a scris o tragedie mai frumoasa decat cea a lui Shakespeare, "Paul si Virginia". Au iubit si au pierit. In invatatura crestina, moartea nu este pierdere. Ai nostri, martirii, sunt eroi macar ca i-au spintecat si le-au taiat capetele. Dar nu au murit, ci, din contra, s-au adaugat la vesnicie. Pentru ca viata pe pamant nu e altceva decat pregatirea pentru cealalta viata. Cum zice Mantuitorul: "Si a trecut de la moarte la viata!". Auziti? Viata e dincolo, si noi asta facem, trecem dinspre moarte spre viata..
In Jurnalul National din 15 august 2006
Jurnalul National: Sfintia Voastra, ca om care v-ati dedicat existenta vietii spirituale, spuneti-ne: este religiozitatea, in chip natural, o componenta a firii umane?
Parintele Arsenie Papacioc: Dumnezeu este "Calea, Adevarul si Viata". Eu sunt crescut la tara, si aveam oi, si am vazut o oaie dand din picior si apoi culcandu-se. Si am vazut ca face asta inca o oaie, si inca una... Si am intrebat-o pe mama ce fac oile acelea? "Se-nchina, mama, se-nchina!", mi-a raspuns. Si-atuncea, eram marisor, mi-am luat seama si mi-am zis: "Oaia nu stie ca e oaie, ea traieste si e de folos. Si uite ca ea stie ca in toate exista un duh sfant. Dar eu, ca fiinta care stiu ca sunt om?!...". Si m-am pus si eu pe inchinat inainte de culcare. Aceasta este educatia prin exemplul miscarilor vietii. Natura are un duh si nu-l putem ignora. Uite, dumneavoastra nu e suficient ca m-ati cunoscut daca intalnirea noastra nu schimba ceva. De folos ar fi daca v-ati rupe nitel si pentru altul. Drumul asta este cel placut lui Dumnezeu. Daca spun lumii: "Iubiti-va vrajmasii!", simt oamenii frematand de parca le-as fi sagetat inimile. "Pana aici, Parinte! Asta nu putem face!". Dar nu conteaza ce zic oamenii despre tine, ci ce zice Dumnezeu. Si focul ia-dului are calorii mai multe... Si nici lumina n-are, ca e intuneric...
Spuneti-ne un cuvant de mangaiere pentru romanii din tara, dar si pentru cei care traiesc in afara granitelor...
Atat pot sa le spun: sa stie sa moara si sa invieze in fiecare zi. Am spus lucrul asta pentru ca viata inseamna moarte continua. Si sigur o sa ajunga vorba asta si la Preasfintitul Serafim de la Rosenberg, cu care sunt prieten. Nu se poate fara jertfa. Ca sa luminezi, trebuie sa jertfesti. Masura iubirii lui Dumnezeu este dincolo de inchipuire. Ne iubeste, dar asta nu inseamna ca putem sa speculam iubirea lui. Hristos ne-a dat exemplu prin propria viata. A murit, dar moartea lui n-a fost o tragedie. O tragedie - dar de o mare frumusete - e "Romeo si Julieta". Bernardin de Saint-Pierre a scris o tragedie mai frumoasa decat cea a lui Shakespeare, "Paul si Virginia". Au iubit si au pierit. In invatatura crestina, moartea nu este pierdere. Ai nostri, martirii, sunt eroi macar ca i-au spintecat si le-au taiat capetele. Dar nu au murit, ci, din contra, s-au adaugat la vesnicie. Pentru ca viata pe pamant nu e altceva decat pregatirea pentru cealalta viata. Cum zice Mantuitorul: "Si a trecut de la moarte la viata!". Auziti? Viata e dincolo, si noi asta facem, trecem dinspre moarte spre viata..
In Jurnalul National din 15 august 2006
Mitropolia din adancuri
Ascunsa de ape, Mitropolia Vicinei ar putea iesi candva la iveala. Cous-teau venise cu ideea unui batar-dou. Azi, natura ofera solutia, prin nisiparea Dunarii.
Ascunsa de ape, Mitropolia Vicinei ar putea iesi candva la iveala. Cousteau venise cu ideea unui batardou. Azi, natura ofera solutia, prin nisiparea Dunarii.
Un ciob fumuit, in apa verzui-aurie. Ma aplec spre el si privirea prinde spinarea stralucinda, de aur, a Dunarii. Ciobul are desen valurit "cu pieptenele". Il privesc lung, incercand sa deslusesc in el povestea omului care bause apa, ori vin, dintr-o cana purtand desenul valurit.
"Aici, chiar pe locul acesta, intr-o zi statea Nichita. Aici, chiar aici a scris: «Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi/ si ti-as saruta talpa piciorului, / nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea, / de teama sa nu-mi strivesti sarutul?»" Ma ridic, involuntar, pe varfuri... Sa nu strivesc saruturi? Sa nu pasesc cu talpa, greu, peste minunata cetate a Vicinei, acoperita in parte de ape, in parte de nisipuri. Evocandu-l asa, la tarmul fluviului, pe Nichita Stanescu, arheologul Marian Neagu (directorul Muzeului Dunarii de Jos din Calarasi si, de vreo trei decenii, explorator neostenit al acestor locuri), ne este ghid.
CETATEA. O insula in mijlocul Dunarii, lunga de vreo 6 kilometri: Pacuiul lui Soare. Unii vorbesc despre o cetate tracica, altii despre un castru roman... Cu siguranta putem data doar cetatea de la anul 1000. "A zecea minune a lumii. Acum treizeci de ani, cand am venit aici prima data, ca student, m-am considerat printre cei alesi. De trei decenii, locul acesta e caminul meu...", ne mai spune arheologul. Puternica, importanta cetate bizantina a Vicinei a fost construita intre anii 971-976 de trupele imparatului Ioan Tzimiskes. Avea o suprafata de cinci hectare. Ziduri de piatra, masive, nisipate intr-o buna masura, vorbesc despre uluitoarea tehnica a constructorilor bizantini. Surprinzator, vechiul port se afla in mijlocul insulei. Cu sute de ani in urma, s-a produs o incalecare a placilor tectonice, care a ridicat un mal si a coborat altul. Unde a fost cetate, e apa. Unde a fost apa, e un petec de pamant pe care unii il numesc "paradis".
MITROPOLIA. Descoperirile arheologice se impletesc cu legenda. Uneori nu se mai stie ce este istorie, ce este fabulatie. Alteori o intamplare da credit mai mare legendei decat ani intregi de cercetari. Intr-un an, cand apele Dunarii scazusera mult din pricina secetei, comandantul punctului de frontiera a vazut din elicopter acoperisurile (de aur?) ale mitropoliei Vicinei. "A nimerit un unghi de incidenta intre razele soarelui si apa. Ne-a indicat atunci locul mai multor constructii, pe care noi abia le banuiam". In 1968, Nicolae Scarlat, un arheolog subacvatic amator, a coborat intr-un costum sofisticat pana la inaltimea acoperisurilor mitropoliei, luand probe. Aur de 24 de carate. Curentii foarte puternici si somni uriasi, care locuiesc (dupa legenda) acolo, s-au abatut asupra temerarului scafandru. (Sa fi fost mitica "Samca Samodiva", zana-dragon pusa sa apere comoara cetatii parasite de veacuri?). "L-au scos de acolo cu fracturi multiple care i-au provocat si moartea, dupa vreo doi ani." Cousteau insusi a cerut aprobare pentru a cerceta locurile, in 1972, dar nu a primit acordul lui Ceausescu.
La inceputul anilor '90 a reusit totusi sa includa insula in Rezervatia Mondiala a Biosferei Delta Dunarii. Cu doar cateva zile in urma, un grup de arheologi subacvatici italieni si-au aratat si ei interesul pentru a cerceta cetatea din adancuri. Istoricii consemneaza infiintarea unei arhiepiscopii la Vicina, catre finele secolului al XI-lea, care la 1250 depindea de Patriarhia de la Niceea, iar in 1261 de cea de la Constantinopol. In anul 1340 aflam dintr-un document despre "smeritul Mitropolit al Vicinei si prea cinstit Macarie", iar in 1359 "Prea Sfintitul Mitropolit de Vicina, chir Iachint" este numit "arhiereu al intregii Tari Romanesti".
Despre viata religioasa a cetatii aflam si din descrierile Anei Comnena (1083-1153, printesa bizantina, fiica imparatului Alexios I Comnenul si autoare a "Alexiadei"), din cele ale geografilor arabi sau din portulanele italiene si grecesti. Relicvare si cruciulite din bronz, arama, plumb, piatra, aur, pandative si inele cu simboluri crestine, un fragment de arhitrava specific pentru mitropoli - toate l-au facut pe profesorul Petre Diaconu, cel care a inceput cercetarile aici acum 51 de ani - sa emita ipoteza existentei legendarei mitropolii. Daca imi ascut bine auzul, pot deslusi dangatul clopotelor, sub ape...
In Jurnalul National din 3 februarie 2007
Ascunsa de ape, Mitropolia Vicinei ar putea iesi candva la iveala. Cousteau venise cu ideea unui batardou. Azi, natura ofera solutia, prin nisiparea Dunarii.
Un ciob fumuit, in apa verzui-aurie. Ma aplec spre el si privirea prinde spinarea stralucinda, de aur, a Dunarii. Ciobul are desen valurit "cu pieptenele". Il privesc lung, incercand sa deslusesc in el povestea omului care bause apa, ori vin, dintr-o cana purtand desenul valurit.
"Aici, chiar pe locul acesta, intr-o zi statea Nichita. Aici, chiar aici a scris: «Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi/ si ti-as saruta talpa piciorului, / nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea, / de teama sa nu-mi strivesti sarutul?»" Ma ridic, involuntar, pe varfuri... Sa nu strivesc saruturi? Sa nu pasesc cu talpa, greu, peste minunata cetate a Vicinei, acoperita in parte de ape, in parte de nisipuri. Evocandu-l asa, la tarmul fluviului, pe Nichita Stanescu, arheologul Marian Neagu (directorul Muzeului Dunarii de Jos din Calarasi si, de vreo trei decenii, explorator neostenit al acestor locuri), ne este ghid.
CETATEA. O insula in mijlocul Dunarii, lunga de vreo 6 kilometri: Pacuiul lui Soare. Unii vorbesc despre o cetate tracica, altii despre un castru roman... Cu siguranta putem data doar cetatea de la anul 1000. "A zecea minune a lumii. Acum treizeci de ani, cand am venit aici prima data, ca student, m-am considerat printre cei alesi. De trei decenii, locul acesta e caminul meu...", ne mai spune arheologul. Puternica, importanta cetate bizantina a Vicinei a fost construita intre anii 971-976 de trupele imparatului Ioan Tzimiskes. Avea o suprafata de cinci hectare. Ziduri de piatra, masive, nisipate intr-o buna masura, vorbesc despre uluitoarea tehnica a constructorilor bizantini. Surprinzator, vechiul port se afla in mijlocul insulei. Cu sute de ani in urma, s-a produs o incalecare a placilor tectonice, care a ridicat un mal si a coborat altul. Unde a fost cetate, e apa. Unde a fost apa, e un petec de pamant pe care unii il numesc "paradis".
MITROPOLIA. Descoperirile arheologice se impletesc cu legenda. Uneori nu se mai stie ce este istorie, ce este fabulatie. Alteori o intamplare da credit mai mare legendei decat ani intregi de cercetari. Intr-un an, cand apele Dunarii scazusera mult din pricina secetei, comandantul punctului de frontiera a vazut din elicopter acoperisurile (de aur?) ale mitropoliei Vicinei. "A nimerit un unghi de incidenta intre razele soarelui si apa. Ne-a indicat atunci locul mai multor constructii, pe care noi abia le banuiam". In 1968, Nicolae Scarlat, un arheolog subacvatic amator, a coborat intr-un costum sofisticat pana la inaltimea acoperisurilor mitropoliei, luand probe. Aur de 24 de carate. Curentii foarte puternici si somni uriasi, care locuiesc (dupa legenda) acolo, s-au abatut asupra temerarului scafandru. (Sa fi fost mitica "Samca Samodiva", zana-dragon pusa sa apere comoara cetatii parasite de veacuri?). "L-au scos de acolo cu fracturi multiple care i-au provocat si moartea, dupa vreo doi ani." Cousteau insusi a cerut aprobare pentru a cerceta locurile, in 1972, dar nu a primit acordul lui Ceausescu.
La inceputul anilor '90 a reusit totusi sa includa insula in Rezervatia Mondiala a Biosferei Delta Dunarii. Cu doar cateva zile in urma, un grup de arheologi subacvatici italieni si-au aratat si ei interesul pentru a cerceta cetatea din adancuri. Istoricii consemneaza infiintarea unei arhiepiscopii la Vicina, catre finele secolului al XI-lea, care la 1250 depindea de Patriarhia de la Niceea, iar in 1261 de cea de la Constantinopol. In anul 1340 aflam dintr-un document despre "smeritul Mitropolit al Vicinei si prea cinstit Macarie", iar in 1359 "Prea Sfintitul Mitropolit de Vicina, chir Iachint" este numit "arhiereu al intregii Tari Romanesti".
Despre viata religioasa a cetatii aflam si din descrierile Anei Comnena (1083-1153, printesa bizantina, fiica imparatului Alexios I Comnenul si autoare a "Alexiadei"), din cele ale geografilor arabi sau din portulanele italiene si grecesti. Relicvare si cruciulite din bronz, arama, plumb, piatra, aur, pandative si inele cu simboluri crestine, un fragment de arhitrava specific pentru mitropoli - toate l-au facut pe profesorul Petre Diaconu, cel care a inceput cercetarile aici acum 51 de ani - sa emita ipoteza existentei legendarei mitropolii. Daca imi ascut bine auzul, pot deslusi dangatul clopotelor, sub ape...
In Jurnalul National din 3 februarie 2007
Abonați-vă la:
Postări (Atom)