Vacanţă în Thassos: Legendele Sfântului Atanasie cel Mare

Păstrătorul cheii de la Biserica Sf. Atanasie din Kastro e Kosta Makedos, al cărui neam se trage din Alexandru cel Mare şi moşteneşte, din tată în fiu, cifrul sofisticatului sistem de blocare a uşii principale. Pe insula greacească Thassos există un loc de unde poţi privi liniştit Athosul, călătorind, peste Marea Egee, doar prin fascinaţia şi puterea gândului. Acesta e orăşelul Limenaria, pe care l-aş numi „fereastra unei mitologii privind către altă mitologie”. În Evul Mediu, Limenaria nu exista pe hartă şi primii săi locuitori par a fi fost minerii germani de la „Spiedel”; ei au început să sape măruntaiele pământului roşiatic chemând în ajutor oamenii de dincolo de criniera muntoasă, de la Kastro. Dacă vrei să pătrunzi secretul insulei, urcă drumul şerpuind printre măslini până la Kastro, unde thassioţii au trăit, sute de ani, în izolare, de frica piraţilor, aşteptând ca lumea modernă să-i cheme pe ţărm ca să ridice alte sate turistice. Kastro e situat în vârful plat al unui munte, pe care azi stau înfipte ruinele cetăţii genovezului Jacob Gatelluzzi, stapân cândva peste Thassos şi Lesbos, ruine din care s-a rezidit, zice-se, cu sute de ani în urmă, biserica-monument a Sfântului Atanasie. Din locul său, biserica priveşte spre Athos, unde, în secolul al X-lea, sfântul ridica, cu mâinile sale, prima lavră a călugărilor ortodocşi din Muntele Sfânt. Pustiu, în restul anului, Kastro se-nsufleţeşte, pe 18 ianuarie, de hramul sfântului, când oamenii urcă la praznic. Trei zile, biserica devine o neîncăpătoare trapeză: mâncărurile („coulbani”) se aşază pe masa comună, iar naosul se umple de cântece vesele. Legenda spune că, pe 18 ianuarie, la Kastro, nimeni nu se îmbolnăveşte şi nimeni nu suferă vreun accident. Cel mult, acei care nu cred rămân zăvorâţi în biserică. Poate chiar Sf. Atanasie îi încuie căci, nu de puţine ori, Kosta, păstrătorul cheii, a trebuit să intervină spre a scoate din încurcătură vreun rătăcit. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Assisi

Se pârguiesc greierii la soarele domol al Umbriei. Se culcă pături-pături, în bătaia vântului, spicele de fân copt. Se desfac în dogoare trunchiurile de măslin, cu măduva negricioasă, din care răsar, tremurătoare, crengile plăpânde: roată de verde argint. Zoresc fără spor carele roţii, pe coasta de piatră spartă; se cumpănesc desagii vărgaţi ai măgăruşului pe cărările şerpuite ale muntelui Subasio. Chiparoşi stufoşi proptesc malul de sub temelia mănăstirii şi umplu – în perspectivă – golurile podului de bolţi suprapuse, cu coama cernită: perdelele lăsate între chenarele de piatră trandafirie ale ferestrelor boltite – mai mari, mai mici, înalte cât chiparosul – de sub temelia bisericii Sfântul Francisc. Linia neted ascuţită a colinei, înfrântă de ruina fortăreţii papale, se profilează conturată de-o dâră albastră, suflată cu pulbere de aur; slava unei dimineţi franciscane. Sub coastă aleargă în linii frânte suveica de piatră a uliţelor medievale. În crăpătura roasă de ploi a “uşii morţilor”, se strecoară o şopârlă speriată de un copil oacheş, care se joacă singur, fără ţipete, bătând cu nuiaua tăietura acoperişului din faţă pe drumul albit de soarele pieziş. Curtea pustie din faţa Basilicii, cu gangul golit de pelerinii risipiţi în cele patru vânturi, ciripeşte de vrăbii cuibărite în clopotniţa colţuroasă şi în florile de piatră roşcată ale faţadei. Lumina caldă de afară se topeşte în negura înfrigurată a Basilicii de jos. Cele trei tăieturi adânci în piatra zidului, în fund – la altar – spintecă întunericul criptei cu licărirea violetă a vitraliilor de sticlă afumată. Citeste mai mult pe Vacantierul.